Tablou

Acum sta intinsa pe pat si scrie. Soarbe liturgic din cana cu ceai de plante si-si umple gura de aroma si caldura. Cate simturi nu-i sunt slavite prin acest simplu gest. Picaturi calde se preling pe buza canii, mai apoi pe toarta, pentru ca umbra lor umeda sa-si gaseasca lacas in mana ei facuta caus.

In acest cadru, prin natura sa dedicat oamenilor singuri, cu o cana de ceai in fata si-l doreste pe print aproape, sa-i sarute gura din aroma de flori si ochiul pe a carui cristal vapori de ceai au conglomerat intr-o lacrima.

” Pentru ce, oare, pe timp de ploaie, nu fredonam decat cuplete in care predomina cuvantul sarutare? Sa fie din cauza ca picaturile de ploaie schiteaza, in caderea lor pe trotuar, gestul senzual al unor buze ce se lipesc de altele?”(„Omul cu inima de aur”-Minulescu)

De cat timp nu am mai ascultat melodia….

Can you see, can you feel all the beauty that we have in this world?
There's so much to see, forever Ignorance, arrogance
Keep us from being ourselves so we just follow our leaders - Why
...asta-mi aminteste sa-i urez Pamantului un formal "La multi ani!"

Alunec…

Alunec magnetizata de Pamant

Pe ochiul luciu prin care privesc spre strabuni,

Alunec asupra oamenilor gri carora nu le vad ochii, pentru ca ei niciodata nu privesc in sus,

Dealtfel, nici eu nu privesc direct cerul

Am incercat candva, gandind ca as putea cunoaste rodul prezentului,

Dar m-am supus reflexiei si ascezei.

Ma gandesc acum la un parinte mort ce-si priveste nepotii nenascuti

strapungand timpul fiului/fiicei printr-un orificiu asemeni celuia pe care calc.

Ce hotare de nestrapuns delimiteaza timpul…

Ce temelii carora nu le poti pune la indoiala structura…

Supusa reprimarii m-as arunca in craterul trecutului spargand luciul glaciar si strain ciobirii

Atunci, nimeni n-ar mai putea patina acrobatic pe hotarul dintre lumi.

Cădere

Am sceptrul de plumb rezemat de umărul stâng

Iar trupu-mi se pleacă pe-o parte

Formând un unghi ascuţit cu pământul.

Sunt la fel ca spicul de grâu

Răpus sub secure-

Şi el şi-a susţinut cândva călăul

Cu muchii tăioase şi lucinde.

Mai greu şi mai greu:

Simt divizii de dureri ce asediază în ritmuri crescânde şira spinării.

Acum e momentul căderii:

De acum sunt marca declinului-

Davă fortificată de roiuri de zei.

Flow my ashes slowly…

Te regasesc…

Din muntii buzelor tale

S-a mai nascut o cuta-

Un defileu serpuit

Ce nu-i sarutat, inca.

Barbia ta, parca,

S-a mai brazdat,- din guta

Pare-ai fi conturul,-

Ochiul ti-e neschimbat.

Doar cupole de sprancene

Au arcuit bolta-

Divane de ganduri,

De nopti nedormite,

Divane stufoase

Cu temeri ticsite de necuvinte si ger.

Uitasem…

Aproape uitasem felul in care strangi tigara intre buze, cum buza ta superioara face chistocul sa dispara sub pielita ei usor uscata.Uitasem cum e cand esti serios, uitasem cum injuri. Astazi n-am vrut sa-mi accept ca te iubesc.

Liebe Fenrir, ich bin düster…

–	Vorbeste-mi despre noaptea in care cerurile se deschid. Despre acoperamantul nou, fantasmagogic ce are sa-mi acopere acum umerii, despre patrunderea in metafizic. Spune-mi ca putem trai ca sofistii, sceptici in existenta palpabila, material a lumii, spune-mi ca pentru noi nu suntem noi, ci suntem un ego ce percepe abstract imprejurul. Spune-mi ca nu exista foame, nici satietate, nici mancare, ca nu exista stomac sau lingura, sau mana ce poate repeta la nesfarsit drumul dintre o nonfarfurie si o nongura cu nonbuze si nonzambet. Sunt produsul a mai multor inexistente, sunt totusi nenula: Cum sa-ti explic…forma mea (aici nu e vb de vreo forma incadrata in vreun fel) exista prin unicitatea ei, tocmai din cauza careia nu poate fi definita folosindu-se un gen si o diferenta specifica inteligibila, asa cum logica teoretica traseaza reguli.
–	Stiu ca in acea noapte imi vei fi din nou aproape, ingropat-iubit, asemeni lotusului apei prea-curate si a Soarelui din Rasarit.

Tablou- Om în câmp

Spice răpuse-n orizonturi de câmp
Diafane perdele pentru bieţi popândăi-
Pictează artistul palete,
Doar de gri şi oliv.

Fuziune de nuanţe,
Apă şi ulei, cu-o pană se întinde culoare
Şi apoi arde primul crâmpei al Creaţiei
Cât o sămanţă de mei.

Pe sticla rugoasă,
Culoarea ia forma lucrului,
Al Miezului de lume,
Al Însuşi Omului prin trup:
Construcţie asimetrică cu cap, trunchi şi membre-
Plasate corect,
Ancorate de umbre, lumini şi de-al grâului scut
Ce îmbracă pudoarea.

E-o schiţa agrară
A celui ce a fost străbunul- artist.

E evocare a clipei de dinainte de-a fi,
A creaţiei în primă zi.

-Eşti Tu, Iubite,
Înainte de a te iubi.