X,

Sunt obosita. M-au obosit asteptarile si reflectarea asupra tuturor celor petrecute in ultimul timp. M-a ingrijorat mutenia ta (nu vreau sa o numesc din nou fuga), pe care, intr-adevar, am interpretat-o drept egoism si copilarie. Ar fi in van acum sa-ti prezint faptele despre care voiam  atunci sa-ti vorbesc, caci aveam atat de mare nevoie de un confesor, de-un om care sa fie dispus sa fie comprehensiv, un om care sa nu se grabeasca in analize pripite.
Consider ca s-a sfarsit plutirea mea in deriva si ca am acum controlul (fie numai si intr-o mica masura). Mi-am oferit un timp al meu, un timp in care sa fiu singura, sa las sa se sedimenteze toate cele traite, interpretate si intuite, dar am devenit constienta de inclinatia mea spre autodistrugere. Asta-mi aminteste de Paler, de “Viata pe un peron”, a carei idee centrala era “Frica de pustiu e mai rea decat frica de oameni”. Da, e devastatoare, macina, naruie, putrezeste din temelii cei trei piloni ai omului: fizicul, psihicul si constiinta primordiala. Mi-e frica de ce as putea deveni de m-as priva de oamenii din jurul meu, cu care, paradoxal, nu sunt intr-o relatie de interdependenta. Uit adesea sa privesc de jur imprejurul meu, uit sa le analizez reactiile, uit sa relationez, insa ii stiu mereu drept cadru. Mi-e imposibil sa ma vad parte a unui lant nesfarsit de verigi invizibile; sa stiu ca prin lipsa mea unitatea si-ar schimba forma, functia.
Cand ma gandesc, X, ca se intampla sa port in maini, atat de des, un cumul de energie pe care nu stiu sa mi-l atribui, sa-l modelez, si-l las sa se voaleze, devin vulnerabila si plang, si-mi judec slabiciunile, slabiciuni care, de altfel, ma definesc. Am multe momente de cadere…
Tu mi-ai spus ca nu sunt un om slab…de ce ai spus-o? Te-am mintit si pe tine in vreo exaltare de incredere si pseudo implinire a sinelui?…Sunt slaba. Sunt intr-o cautare nesfarsita. In felul acesta imi scuz slabiciunile, temerile. “Am 16ani si nu mi se cuvine decat sa am dreptate.”-avea dreptate C, desi vedeam o oare care ironie in spusele lui.
Astazi m-am speriat. M-am intalnit cu C pentru a-mi lua inapoi sacul de dormit. La despartire s-a apropiat de o fata  – prietena lui- comuna( spun asta ca eufemism)… N-am simtit nimic…si asta m-a speriat! Omul pe langa care treceam semana cu C, dar isi pierduse din vibratie, din sine. Era un om ca toti ceilalti, imprumutase si el o masca pe langa care puteam trece cu usurinta fara ca macar sa o pot observa. Era un simplu om inecat in revolte neinsemnate si disperare. Imi era mila…ii purtam compasiune.
Eu, care ma stiu a fi slaba, sunt capabila de a purta compasiune unui om, pe care initial mi-l consideram antrenor pentru viata….Imi spun ca e firesc sa fiu speriata ca regasesc un astfel de om doar creionat vag in ochii mei.
Am nevoie de prietenia ta. Inteleg multe…si caut si eu intelegere.
Vreau sa vorbim.

Diana